Micul Paris versus Marele Stambul

Inițial, postul acesta ar fi trebuit să fie doar un răspuns la un comentariu scris de Octavian Ungureanu la postul meu Peste arhitect este doar Dumnezeu, dar, după ce am scris răspunsul, am realizat că ar fi bine să revin cu un post separat, dar în care răspund pe larg, unei observații din comentariul lui Octavian:

Recunosc ca eu sunt un adversar al conservationismului. Parerea mea este ca un oras trebuie sa se dezvolte mereu, iar cladirile sa fie mereu in spiritul epocii respective. Mie imi place cum se oglindeste Palatul CEC-ului in peretele cortina de langa el, mi-a placut propunerea urbanistica privind Piata Revolutiei (care a fost un mare scandal acum cativa ani) si nu vad nici o problema in vecinatatea dintre Catedrala Catolica si turnul de langa. Poate ca sunt probleme, dar de trafic, de exemplu. Comisiile de la PMB-MCC pentru zonele protejate sunt insa prea preocupate sa impuna anumite stiluri arhitectilor ca sa mai poata fi cu adevarat competente. Mie personal, intr-o respingere mi s-a indicat sa preiau “elemente stilistice de la cladirea de la Nr.83″, aceasta fiind un bloculet interbelic nu foarte reusit.

@Octavian Ungureanu,
bine ai venit pe blog și mulțumesc pentru comentariu.
Despre conservatorism și ce să rămână sau nu din perioada interbelică. Eu mă întreb altceva.

Oare, dacă s-ar decide demolarea unor blocuri comuniste din Drumul Taberei, ar protesta cineva ? cu excepția poate a celor direct vizați, locatarii, restul nu prea cred.
Este o mare diferența între atașamentul față de un cartier-dormitor și un centru istoric, social vorbind, și omul de rand, omul urban obișnuit, nu cel cu interese imobiliare, cel care simte, are instinctul acela de a se atașa diferit față de ce este funcțional și ce este identitar. Ar fi fost bine ca arhitectura din ultimii 20 de ani să fi rezolvat dilema bucureșteanului: ce mă defineste ? cartierul-dormitor și bulevardul Victoria Socialismului sau firavele elemente interbelice ? La asemenea dileme, în Europa avem doar putine raspunsuri/solutii radicale și multe soluții de compromis.

Bun exemplu a fost proiectul Berlinului dupa unificare, am vazut evolutia în 4 etape, prima la Bonn, pe machetă, fiecare minister avea o machetă integrală în hol și panouri, un fel de mini-expoziție, la Berlin, de 2 ori, faze intermediare, plus, ultima dată, în 2009, când era finalizat.

Însă Berlinul reprezintă o excepție, rară excepție. Mai mult, scuze, îți spun banalități ție, ca arhitect, că acolo nu discutam de pus un bloc de 20 de etaje lângă o cladire istorică, acolo intreg peisajul urban a fost schimbat.
Pentru București, ai dreptate, nu merge nici să ii spui arhitectului sa copieze blocul de lângă proiect. Și nici nu merge să refacem integral un centru istoric.

Altă perspectivă.
O altă discuție ar fi dacă noi chiar am definit cum trebuie, cu fața spre viitor, pentru brandul de oras, acest centru istoric ?
Așa cum este acum definit, centrul nostru istoric este doar un segment din ce cred eu că ar trebui să fie. Acolo, pe lângă Lipscani, nu avem nimic monumental, nu avem Bucureștiul interbelic, fost Micul Paris, avem faza pre-modernă,  cea de până în sec. XVIII, adică Marele Stambul.
CECul, Carul cu boi, Muzeul de Istorie, Cercul Militar, Palatul Telefoanelor, biserici, Piața Palatului, etc. câteva exemple, nu au legatura cu centrul istoric definit de primarie, cele enunțate mai sus sunt pe adevărata axa istorica a vechiului Bucuresti, adica pe Calea Victoriei, de fapt singura axă urbană care a traversat secolele.

Calea Victoriei, unde, evident, nu se reface nimic sistematic, este uitată total. Noi băgăm banii în conductele de pe Lipscani, în betoane pe Covaci și în consolidarea nivelului zero la casele dărăpănate pentru a deschide baruri. Concentrarea lor este o idee bună, nu neg, dar toate capitalele au zone cu densitate mare de baruri, deci nu ne definim prin asta.  Ar putea fi numit segmentul de distracție al centrului istoric si cam atat.
Revenind la blocurile interbelice, și în alte tari, în mediul urban, rezistă multe elemente ne-monumentale dar istorice, poate anoste, monotone, este drept, dar nu se renunta la ele pentru ca sunt contemporane cu cateva puncte de atracție, o catedrala, un muzeu, o piață, o perspectiva. Vorbim de un context care trebuie reabilitat. Nu este vina arhitectului că e obligat să dea o soluție între 2 blocuri interbelice și, în același timp, să mulțumească atât clientul cât și pe cei de la Primărie.

În concluzie, urbanismul din București oscilează între Micul Paris și Marele Stambul, Calea Victoriei și Lipscani, iar modestele realizări contemporane post 89 nu oferă o alternativă.