Conferința de la Munchen nu este pentru cine se pregătește

Vă semnalam, acum câteva săptămâni, viitoarea Conferință de la Munchen din 4-6 februarie a.c. Planificarea evenimentului pare perfectă pentru prima dezbatere neoficială  internațională pe marginea evenimentelor din Africa de nord.

Germania, care a promovat o poziție europeană flexibilă față de lumea arabă, se vede în situația în care va gazdui o dezbatere destul încinsă pe marginea rolului pe care trebuie să îl joace comunitatea internațională în criza din lumea arabă. Relansarea problemei securității în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu vă fi la concurență cu interesul german pentru dezarmare nucleară și noua arhitectură de securitate în Europa promovată de Rusia.

Alte evoluții probabile.

Nu ar fi de exclus ca, până pe 4 februarie, să se desfășoare și alte evenimente internaționale, poate o eventuală dezabatere în cadrul ONU sau o mobilizare a Ligii arabe, ambele nu pot fi excluse. De anticipat ar mai fi și eventuale misiuni de informare cu actori internaționali, inclusiv emisari arabi.

Pe scurt, vă invit să urmărim, sper live, pe internet, dezbaterile de la Munchen.

Later edit: Vă semnalez prima reacție germană pentru perioada post-Mubarak.

Looking Ahead for German-Egyptian Relations

Berlin Plans for Post-Mubarak Era

By Severin Weiland in Berlin

 

http://www.spiegel.de/international/germany/0,1518,742835,00.html#ref=rss

 

Foto credit.

Anunțuri

Există un scenariu egiptean?

Pentru că este sezonul prognozelor privind viitorul politic al Egiptului, am citit articolul Sorinei și seria lui Theophyle dedicată întregului Orient Mijlociu, ambele bloguri sunt utile și in care găsiți elementele cele mai importante pentru a vă face e o idee despre situația internă.  Adaug alte 2 materiale utile, cu scenarii ceva mai structurate.

  1. All change – Egypt’s future leaders wait in the wings, publicat de Jane’s în 2008 scris de Abdel Monem Said Aly, director al Al Ahram Center for Political and Strategic Studies din Cairo. Din motive de copyright pot doar să spun că dintre cele 3 scenarii: intervenție militară, radicalizare religioasă și tranziție pașnică, autorul consideră că  probabilitatea cea mai mare o are ultimul scenariu. Mubark, în acest caz, își desemnează succesorul și va superviza personal tranziția. Cred că este și scenariul cel mai puțin relevant.
  2. Expected Scenarios for the Future of Governance in Egypt, publicat de Al Jazeera.net în Iulie 2010, scris de Abd al-Khaliq Faruq, (citez din material, cele 2 note: autoul ”is an expert in economic and strategic issues, ** This paper served as a discussion catalyst at a symposium that included a select group of experts and analysts who are members of the Jama’at al-`Amal al Watani (Group for National Action), which was formed in March 2010 during a major conference of the Journalists’ Syndicate.”). Acest grup de lucru pare să fie, după ce am făcut puțin research pe net, mai aproape de orientările islamiste. Au fost avute în vedere tot 4 scenarii: continuare regimului Mubarak, scuccesiune politică, transfer de putere către o conducere colectivă cvasi-militară, moartea lui Mubarak.

Două idei din studiu imi sugerează că acest scenariu pare să fie și cel mai aproape de partea tactică a evenimentului în desfășurare:

  1. The appointment of a vice president from the military establishment; and.- element concret deja aplicat de Mubarak prin numirea lui Omar Soliman.
  2. Based on the above, the only plausible case that might cause the emergence of a political reaction from the military institution – other than plans for succession or extending President Mubarak’s term in office – is the occurrence of widespread disturbances on the streets of Egypt that cannot be controlled by the Ministry of the Interior.-în acest sens, au fost câteva relatări astăzi pe CNN.

Aș spune că AlJazeera a fost cel mai bine pregătită din punct de vedere mediatic și a anticipat principalele etape cât și evoluția din teren.

Mai am două observații.

Prima, legată de concluzia lui Theophyle: ” Am sentimentul ca Obama isi va incheia primul si ultimul mandat, probabil in acelasi fel cum si l-a incheiat Carter.” Cred că Obama avea nevoie de implicarea SUA în Africa de nord pentru a izola mai mult Iranul. Și asta din simplul motiv că altfel ar fi trebuit să găsească o agendă complementară care presupunea o politcă americană orientată direct spre Teheran. Sigur că încertitudinea va domni multă vreme dar undeva trebuia început, dacă înțeleg eu bine logica democraților. Indirect, Obama va folosi întreaga evoluție din Tunisia, Egipt, Yemen, Iordania pentru încerca să convingă opinia publică din Iran că se poate, că și în țările arabe pot avea loc schimbări și de ce nu, opoziția din Iran tebuie să ia exemplu altor frați musulmani. Vom vedea care ca fi impactul.

A doua,  după ce am citit articolul lui Steven A. CookElBaradei’s Role am realizat că de fapt comunitatea internațională este/va fi implicată într-un joc  politic egiptean care deschide o arie de opțiuni, un spectru de posibiltăți mai larg:

1.    La nivel minimal: lansarea unor alternative in cursa prezidențială, altele decât cele pregătite de Mubarak și realizarea unei mobilizari a opoziției pe o platform transpartinică.

2.    La nivel institutional: concesii în actul de guvernare, fragmentarea regimului și acordarea unui rol precis Armatei egiptene: controlul asupra Ministerului de interne și neimplicarea Armatei in cursa electorală.

3.    La nivel maximal: forțarea plecării lui Mubarak după scenariul Tunisian.

Experiența personală îmi sugerează că ElBaradei va juca un rol important ca unul dintre cei mai activi exponenți ai opoziției unite implicate în cursa prezidențială.

Despre reacțiile oficiale din România ar fi cam puțin de spus pentru că nu au fost ieșiri relevante. Ar fi de reținut că poziția UE va fi una care ne va crea de fapt mai multe probleme decât criza egipteană în sine. Trebuie să ne facem drum spre Cairo, înainte de orice troică europeană, cât mai low profile, dar să avem propria noastră poziție care să cuprindă atât partea politică cât și pe cea militară. În special pentru dimensiunea militară bilaterală trebuie să ne pregătim cu mare atenție. Cooperarea militară a cam regresat, dar va fi clar că și în NATO dar și în UE, Egiptul, cu un nou regim, va tebui să se angajeze în diferite forme de colaborare militară, formate în care România nu trebuie doar să facă act de prezență.

 

Foto credit.

Denial ain’t just a river in Egypt. Mark Twain

Doar o reacție rapidă, la o oră târzie, scrisă imediat după discursul președintelui egiptean Mubarak. Acest val de turbulențe pare să aibă în centrul său evoluția din Egipt, însă peste tot, Tunisia, Egipt, Iordania, Yemen avem același model de revoltă socială difuză, violentă și fără busolă politică. Pare să fie primul scenariu de instabilitate care se apropie cu adevărat de conceptul de efecte în cascadă la scară regională.

Revenind la reacția occidentală și de tip CNN față de ce se întâmplă în Egipt se pot identifica 2 linii: preocuparea față de un posibil vid de putere și interesul față de atitudinea armatei egiptene.

Ipotetic, în cazul unei schimbări de regim la Cairo, vom asista la

– Trecerea într-o nouă eră pentru Orientul Mijlociu, eră în care problema succesiuni spre o altă putere arabă regională va fi prioritară.

– Israelul va fi încă odată implicat într-o complicată diplomație pentru a gestiona efectele unei viitoare influențe crescute din partea ”unor țări europene” asupra Egiptului.

– Nu vreau să vorbesc acum de vulnerabilitățile sporite în fața terorismului. Probabil că grupările teroriste vor scoate în față cele mai bine organizate asociații și organizații politice de fațadă.

– În alt plan, Egiptul va pierde toată sfera de influență sub-sahariană și central-africană ceea ce explică poate evoluția recentă din Sudan.

– Nu știu cât de pregătite sunt organizațiile internaționale să gestioneze o criza regională care probabil ar putea să evolueze în planuri multiple și în țări diferite din regiune. Probabil că prioritățile lor vor fi situațiile umanitare și protecția drepturilor omului, asistența civilă pentru eventuali refugiați, securitatea maritimă și a rutelor de transport pentru petrol și gaze, protecția cetățenilor străini, monitorizarea activităților teroriste.

 

Pentru că vreau să revin la ultima mișcare a președintelui Mubarak, aceea de a schimba guvernul, vă sugerz să citiți un articol publicat în 1997

Third World Quarterly, Vol 18, No 5, pp 791-820,

The future of revolutions at the fin-de-siecle

JOHN FORAN

John Foran is at the Department of Sociology, University of California, Santa Barbara, CA 93106-9430, USA

 

”Egypt under Hosni Mubarak is a less solid but nonetheless equally instructive case of the interplay of a government clever enough to legitimate itself without loosening its grip on power and an opposi tion that, however vigorous, seems thus far incapable of finding a way to build a broad coalition of forces to oppose it.

Since the political revolution that brought Gamal Abdal Nasser to power after 1952 Egypt has embarked on a precarious path of dependent development, first with Soviet aid, and then, after the transition to Anwar Sadat, in partnership with the USA. During this period the country has seen vast transformation and attendant upheaval of both the rural and urban social structures.

Hosni Mubarak succeeded Sadat after the latter’ s assassination at the hands of militant Islamists in the army in October 1981, and has controlled the political system since, using elections astutely to maintain his hold on power through the vehicle of the National Democratic Party, and to avoid the outright characterisation of his regime as personalist. Economic downturns have been common enough in the last 15 years; what is lacking in the Egyptian equation for revolution is the sort of united and broad-based opposit ion that would be required (as in Iraq, Iran and Zaire), as well as any world-systemic opening, given the close relations and extensive aid that have been forthcoming from the USA for over two decades.

In terms of political cultures of opposit ion, the really radical Islamic groups are repressed by the government, but are very popular on university campuses.

Egypt is still a secular state, but many people are religious. The appeal of Islam grows, in part because both secular alternatives have been discredited: socialism under Nasser and capitalism under Sadat have been tried and have `failed’ , or at least been found wanting.

What does the future hold? One scenario- which we might term the `Eastern European model’- would see the government democratising sufficiently so that the population turns its back on violent strategies for change, but this seems rather remote. Perhaps new social movements, involving students, intellectuals, women in various settings, the urban poor and others hold out a possibility for progressive change in the longer-term future. But the severity of the underlying economic problems is a large question mark hanging over Egypt’ s future, fuelling Islamic activism in the shantytowns of Cairo and the Delta and the villages of the south.

The most likely future therefore is one of further economic deterioration offset by US aid and support, with oppositional unity defused by the secular-religious divide and successfully “managed” by the ruling party. Egypt, like Iraq above and Algeria below, would need a different set of relations among the secular left, the liberal democratic currents, and the variants of Islamic opposition to tilt the balance toward a revolutionary outcome.”

 

Războiul se întețea

 

În ziua de 3 Martie, toate încăperile Clubului englez răsunau de zumzetul glasurilor[…]

Contele Ilia Andreici se ridică din nou și, aruncându-și ochii pe fila de carnet de lângă farfuria lui, rosti cu voce puternică toastul în sănătatea eroului ultimei campanii a armatei noastre, prințul Piotr Ivanovici Bagration, în timp ce ochii albaștrii i se umplură iarăși de lacrimi. ”Ura!” strigară din nou cele trei sute de glasuri ale invitaților și în locul muzicii răsună de data aceasta corul, care intona cantata compusă de Pavel Ivanovici Kutuzov.

Stavilă pe-acest pământ

Nu-i pe ruși să îi oprească

Cât Bagrationi mai sunt

Rușii au să biruiască

s.a.m.d.

Cum isprăviră cântăreții, începură numaidecât alte și alte toasturi, și după fiecare înduioșarea părea să-l copleșească tot mai mult pe contele Ilia Andreici; tot mai des se spărgeau pahare și strigătele de ”ura” se întețeau. Băură și în sănătatea lui Bekleșov, Uvarov, Dologurki,, Apraksin, Valuev, în sănătatea președintelui, a decanilor și membrilor din Comitetul clubului, în sănătatea tuturor membrilor clubului, a tuturor oaspeților și, în cele din urmă, în special, în sănătatea celui care organizase masa, contele Ilia Andreici. Cum auzi acest toast, contele își scoase batista și ascunzându-și fața în ea, izbucni de-a binelea în plâns.

 

Lev Tolstoi, Război și pace, București, 1985, Editura Univers.