Men go abroad to wonder at the heights of mountains,
at the huge waves of the sea, at the long courses of the rivers,
at the vast compass of the ocean, at the circular motions of the stars,
and they pass by themselves without wondering.
****
În contextul polemicii privind justificarea declarării unei zile de doliu național notez și eu niște idei disparate.
Doliul național modern este mai mult un ritual de apartenență decât unul de consacrare.
****
Threnos & Laudatio funebris
Aș simplifica poate nepermis dar cultura europeană are o istorie lungă a doliului colectiv.
Epoca antică, în lumea greco-romană se descoperă doliul colectiv instituționalizat și nu există rege, împărat, prinț, etc. care să nu fi decretat, sau instituit, să nu folosească un ritual de doliu colectiv. Particularitatea epocii antice ar fi că doliul colectiv are o natură selectivă, atent aleasă, bine articulată în relație cu structura de autoritate. De la tragediile Greciei antice până în epoca târzie romană, doliul a fost o tensiune între individul care trebuia ”reinventat” și norma socială. În Atena se inventează ”vorbitul de bine” al mortului. De ce ? Simplu, enumerarea calităților civice și personale era de fapt o laudă adusă cetății. Eptiaful era un discurs funerar civic iar oratoria funerară era o disciplină atent studiată.
SOCRATES: O Menexenus! Death in battle is certainly in many respects a noble thing. The dead man gets a fine and costly funeral, although he may have been poor, and an elaborate speech is made over him by a wise man who has long ago prepared what he has to say, although he who is praised may not have been good for much. The speakers praise him for what he has done and for what he has not done—that is the beauty of them—and they steal away our souls with their embellished words; in every conceivable form they praise the city; and they praise those who died in war, and all our ancestors who went before us; and they praise ourselves also who are still alive, until I feel quite elevated by their laudations, and I stand listening to their words, Menexenus, and become enchanted by them, and all in a moment I imagine myself to have become a greater and nobler and finer man than I was before. And if, as often happens, there are any foreigners who accompany me to the speech, I become suddenly conscious of having a sort of triumph over them, and they seem to experience a corresponding feeling of admiration at me, and at the greatness of the city, which appears to them, when they are under the influence of the speaker, more wonderful than ever. This consciousness of dignity lasts me more than three days, and not until the fourth or fifth day do I come to my senses and know where I am; in the meantime I have been living in the Islands of the Blest. Such is the art of our rhetoricians, and in such manner does the sound of their words keep ringing in my ears.
****
De mortuis
În Evul Mediu european, creștin, doliul colectiv intră într-o etapă care ne influențează și astăzi. Văd două planuri distincte bine controlate în spațiul catolic. Ceremonia publică dedicată cârmuitorilor și puternicilor zilei și ceremonia unui doliu colectiv în absență asociat calendarului religios. Seria celebrărilor din calendarele religoase este de fapt un fel de doliu liturgic permanent intrat în mentalul colectiv și modelat social în timp. Așa că acum pare paradoxal să spui că celebrarea morții unui sfânt are o componentă de sărbătoare. Doliul sărbătorit este de fapt soluția socială pe care o comunitate creștină medievală o putea inventa pentru ideeea de ”triumf al vieții”, adică mesajul ce mai important al sacrificiului în creștinism.
Cu protestantismul și Refoma apare un lucru interesant, doliul scade în semnificație, ceremonia devine mai mult o chestiune personală. Mortul capătă importanță, era dat exemplu, era un model de viață, ca având o serie de calități și reprezenta o ocazie pentru preot să ofere o îndrumare practică celor din congregație. Se schimbă raportul între individ și comunitate, primul își pune amprenta prin tot ce face asupra celorlalți.
All
[Kneeling] No man shed tears for noble Mutius;
He lives in fame that died in virtue’s cause.
Revoluția franceză, teatralizarea doliului civil și identitatea statului
În 1791 Voltaire este îngropat cu o procesiune care sfida orice ceremonie religioasă, ideile Revoluției franceze vor lăsa urme adânci în ceremonialul de stat.
On July 10, 1791 (thirteen years after his death and two years after the French Revolution) Voltaire’s remains were transferred to the Panthéon, a church that was newly dedicated as a perpetual shrine to the great men of the nation. The night before the funeral procession the coffin was placed at the ruins of the Bastille, the prison that had held Voltaire and other enemies of the old order. The procession to the Panthéon the next day was one of the major celebrations in honor of the Revolution.
The funeral procession was led by a calvary troop, followed by delegations from schools, clubs, fraternal societies, and groups of actors from the theaters. Then came workers involved in the demolition of the Bastille who carried balls and chains that were found in the prison. Four men dressed in classic theater costumes carried a golden statue of Voltaire. Actors carried banners inscribed with the names of Voltaire’s major works. Next came a golden casket containing the recently published complete works of Voltaire in 92 volumes.
A full orchestra preceded the sarcophagus that was on wheels and drawn by twelve white horses. The casket was decorated with theater masks and the statement: „Poet, philosopher, historian, he made a great step forward in the human spirit. He prepared us to become free.” http://www.visitvoltaire.com
Să recapitulăm, avem un doliu de stat la reînhumare care conține, o orchestră, o escortă militară, o rememorare a unor etape din viața mortului, un elogiu adus operei literare, o mobilizare de grupuri profesionale, apar în scenă cei care au dărmat Bastilia, 4 actori au defilat cu o statuie de aur a lui Voltaire, alții purtau pancarte cu titlurile operelor defunctului și un cufăr de aur cu cărțile sale recent tipărite. Mare diferență față de ierarhia socială strictă a unei procesiuni religioase așa cum o știm noi, însă ceremonia franceză ne este mai familiară, mai aproape istoricește.
Dacă Reforma disocia individul de Biserică, după Revoluția franceză, statul se disociază de individ. Doliul modern este rațiune de stat, el nu lasă mortul la mâna familiei până nu stabilește și nu emite un cetificat civil de deces. De unde și expresia ”moarte civilă”, un om care nu este liber (vezi inscriptia de pe coșciugul lui Voltaire, mai sus) este ca și mort și are parte chiar și de un doliu negativ.
Deci de revăzut, recitit:
Să ajungem la noi și sar intenționat peste doliul de stat în comunism, poate scrie altcineva. Doliul românesc este unul modern. Ne place să îl teatralizăm, nea Gheorghe își comandă sicriu din timpul vieții și testează tot felul de reacții, îl plimbă, îl arată vecinilor, se așează în sicriu, vrea feedback, îi place doliul și tot ce decurge de aici: reacții, empatie, schimbări de atitudine, recunoaștere socială pseudo-postumă. Alții își fac parastase din timpul vieții, așa se împacă cu toți, își reglează relațiile cu comunitatea, la un pahar de vin și o colivă aranjată.
Andrei Pleșu se sperie de parastasele oficiale vezi Parastasul la români . Sunt convins că în subtext se simte o spaimă din articol, Pleșu știe ce îl așteaptă după…adică un mare parastas. Noroc că are umor.
Pe planul statului mi se pare interesant cum diplomația doliului reglează relațiile dintre două țări. Premierul Ponta propune un doliu național și reușeste să obțină o reacție similară din partea Muntenegrului, numai că statul muntenegrean trebuie să se afirme ca instanță supremă de doliu ceremonial similară celei din România. Așa că în Muntenegru se respectă moartea românilor dar și a celor 4 cetățeni muntenegreni morți într-un accident similar.
Pe scurt, fiecare stat decide cum, pe cine și în ce fel aplică doliu național. Statul și nu neapărat politicianul oferă o circumscriere de doliu oficial.
Semanticus Blog 