Jazzmen, one, two, three… (62)

Les McCann & Eddie Harris – „Compared to What”

Barney Kessel Quartet – Salute to Charlie Christian

 

Jimmy Smith – The Cat

Simona Molinari & Peter Cincotti – Dr Jekyll Mr Hyde

 

Frank Vignola – Alone Again (Naturally)

 

Ron Cuccia & The Jazz Poetry Group – Jazztown

 

 

 

 

 

 

 

Apărăm România de UE

Nu sunt de acord cu criticile aduse noului slogan social-democrat. ”Trimitem la Bruxelles oameni mândri că sunt români, care vor apăra România.”  PSD are un slogan foarte bun în campania pentru europarlamentare.  Nu spune nimic de Parlamentul european. În schimb, psdiștii care pleacă la Bruxelles nu se duc la disctracție, acolo vor da lupte crâncene pentru a apăra România, deci Bruxellesul egal inamicul.

Sloganul reușește o performanță greu de egalat. Pune în antiteză UE cu România și totul în contextul emoțional al patrioților români pesediști trimiși să se jertfească eroic pe străduțele cochete ale Bruxellesului care mustește, colcăie, viermuiește de dușmani declarați ai țărișoarei noastre scumpe.

Parcă o și văd pe Daciana rezistând eroic ambuscadelor de la ciocolateria Leonidas și pe domnu Ivan cum se bate cu Manikenpiss la proba de lungime a jetului în fața turiștilor chinezi.

Acesta este mesajul PSD, la Bruxelles se întâmplă lucruri periculoase, iar eurodeputații PSDiști, mândri și patrioți, în frunte cu Daciana Ponta, ne vor apăra de toate lucrurile periculoase care vin din UE. Bine, pentru PSD nu contează că românii au mai multă încredere în Parlamentul European decât în Parlamentul Românie, dar ce contează dacă noi suntem mândri și patrioți ?!

Acolo nu trimitem oameni care să construiască ceva, să voteze ceva, să promoveze ceva, nu, ei au datoria să ne apere la Bruxelles.

În schimb, granița de Est a UE este una pașnică, ne vin lucruri line și liniștitoare din Ucraina și Rusia. Acolo oricum nu putem trimite europarlamentari și oricum România nu este, pentru PSD, o țară UE la granița răsăriteană. România nu trebuie să apere UE, dimpotrivă noi ne apărăm de UE la Bruxelles.

Se simte în mesajul PSD și un iz de sindrom de cetate incercuită, de națiune asaltată, care este apărată de expansiunea Europei de Vest de singura avangardă de luptă socialistă românească

Făcând apel la siguranță, protecție și la sentimentul național, sloganul pare să speculeze pragmatic cartea naționalistă. La asta se adaugă și ortodoxismul afișat ostentativ de social-democrația românească, o stângă progresistă și ateistă care se aliază conjuctural cu ”acei tovarăși de drum” Biserica ortodoxă, încă din 1945.

Cu panoplia vizuală PSD lansată în media se poate observa că, rebrenduirea de acum un an a Federației române de rugby, vă aduceți aminte de experimentul cu motive populare cusute pe tricouri, a fost un test pentru elementul popular care apare și pe afișele PSD de astăzi. În plus, colecția de afișe electorale de pe pagina PSD pare să fie una tributară imaginilor turistice iconice: Voroneț, sfinxul, babele, colona infinitului, catedrala din Timișoara.

În concluzie, PSD a optat pentru un mesaj de patriotism cu o campanie vizuală cu iz de promovare turistică, apelând la niște ”ancore ancestrale” în sentimentul de identitate națională de expresie ceaușistă. PSD a ales să meargă pe lucruri verificate și cred că va obține un rezultat foarte bun.

În schimb Elena Udrea vrea să cucerească Vestul, in blugi. Așa este în marketingul politic, reușești dacă mulezi ce ai de oferit pe cererea publicului.

 

 

 

 

 

Obama în istorie sau Istoire ?

The Inconvenience of History Obama abandons another country to its fate by Leon Wieseltier

 

Obama has concluded, according to Baker, that he “will never have a constructive relationship with Mr. Putin,” and so he has decided that he “will spend his final two and a half years in office trying to minimize the disruption Mr. Putin can cause, preserve whatever marginal cooperation can be saved and otherwise ignore the master of the Kremlin.” Ignoring the master, of course, has the consequence of ignoring the master’s victims: the Obama administration abandons to their fates one people after another, who pay the price for the president’s impatience with large historical struggles. The Ukrainians, the Syrians, the Iranians, the Israelis, the Palestinians, the Egyptians, the Saudis, the Moldovans, the Poles, the Czechs, the Japanese, the Taiwanese, the Baltic populations: they are all living with the jitters, and some of them on the cusp of despair, because the United States seems no longer reliable in emergencies, which it prefers to meet with meals ready to eat. No wonder that so much of our diplomacy consists in tendering reassurances. The United States now responds to oppressed and threatened peoples by making them more lonely and afraid—a sentimental objection, I know, and one that is unlikely to trouble Henry Kissinger’s epigone in the White House.

Obama’s impatience with history has left him patient with evil. It is not a pretty sight; but his broken foreign policy is riddled with such ironies. Here is another one: Baker reports that the president has elected to revise his Russia policy into “an updated version of the Cold War strategy of containment.” How twentieth century! Never mind that containment was a policy with many interpretations, and not quite the formula for moving on that Obama is seeking. The grim fact is that Obama’s containment is not containing Putin, whose “green men” and “peoples’ republics” and Big Lies and Russophilic incitement and covert operations and military deployments are undeterred by it. While Obama pitches the “off-ramp,” Putin revels in the on-ramp. Geneva is now the world capital of failure. The only country that American containment is containing is America

Culori

Seeing red? The mind-bending power of colour by Tom Chivers

 

“The whole point of colour vision is not to inspire poets, but to allow contrast detection,” says Russell Foster, professor of circadian neuroscience at the University of Oxford. “You’ve got a much better chance of detecting an object against a background if you have colour vision.” Birds are the masters at this, he says – they are tetrachromatic, having four colour detectors, and would see things that we see as a single red as an infinite, glorious wash of colours. (Mantis shrimp, a kind of predatory marine crustacean, have 12 detectors, but for some reason do not seem to be better at distinguishing colours than we lowly humans.)