Coaching de țară Un interviu cu Mihai Stanescu

 

 

 

 

 

Cei mai aprigi profesori pe care i-am avut, după proful de fizică, au fost cei doi profesori de sport. Din clasa a V-a până prin a X-a am tot făcut semifond. Ture de stadion peste ture si am progresat până la nivelul la care am înțeles că dacă ai șefi care au făcut sport de performanță sau măcar au cochetat cu ideea, citiți transpirat din greu, mergi la sigur cu ei.

Cam asta aveam în minte aseară când recapitulam evoluția subiectului săptămânii, intrarea României în spațiul Schengen. De ce să nu avem un antrenor de o altă factura? Știm că au fost mulți care s-au ocupat de România și toți au avut intenții bune, cu excepția celor care nu au avut. Am avut antrenori multi. Hai să ii numărăm: oameni politici, jurnaliști, economiști, vrăjitoare, consultanți, mineri, experți în jocuri piramidale, psihologi, sociologi, avocați si tot așa. Dar ce nu am avut!? Fiecare cu metodele lui, fiecare cu rezultate mai mult sau mai puțin spectaculoase.

Așa am ajuns la concluzia că a venit momentul să ne întrebam ce fel de antrenor ne trebuie? Dar nu un antrenor în sensul clasic, pentru că respectivul va dori să tranferăm un Maradona al finanțelor, poate un Beckham la Externe și mai știu eu ce spaniol sau italian la Interne sau francez pe la Turism. Avem nevoie de un coach care să lucreze cu materialul clientului. Acesta este raționamentul din spatele titlului Coaching de țară.

De ce să nu se exprime și un expert in coaching ? Însă la nivel macro, cum ar veni, la nivel național. Aceasta a fost provocarea mea pentru Mihai Stanescu, fondatorul companiei RoCoach. Îi mulțumesc pentru că a acceptat. Mihai are un blog pe care îl citesc cu mare atenție pentru că a reușit să arunce în planul ideilor câteva ancore de care aveam nevoie pentru a înțelege că această meserie este discretă dar foarte eficientă când vine vorba de asumarea unor obiective de schimbare.

Dar cum mesajul direct este cel mai eficient, îl las pe el să răspundă la 4 întrebări. Sunt convins că această perspectivă nouă asupra unor obiective majore ne poate ajuta să ințelegem că nu toate soluțiile ” cumpărate de-a gata” sunt și eficiente când vine vorba de un traseu complex al schimbării la nivel național.

 

Va rog să citiți, să vă gândiți și să comentați acolo unde credeți că vreți să adăugați ceva la dezbaterea aceasta. Cum spunea un profesor, do not fight the scenario, play the game!

 

  1. Ar fi România un obiectiv prea ambițios pentru un coach? Ce poți accepta și unde te oprești tu ca expert în acest domeniu?

M.S.  Nu, nu ar fi. Cu cateva conditii, care sunt pe atat de importante, pe cat de simple. Una ar fi ca proiectul de „coaching de țară” să fie făcut conform unui program multi-anual, cu intervenții în majoritatea grupurilor care au un rol în guvernarea acestei țări. Program care să nu se schimbe, de la o intervenție la alta, sau de la un grup la altul. O altă condiție ar fi aceea ca „contractul de coaching” să prevadă modalități practice de implementare, aflate în controlul deplin al decidenților. Cu alte cuvinte, să nu fim deștepți degeaba, să nu intelectualizăm excesiv în așteptarea unui „salvator al națiunii” care și-ar asuma o încheiere spectaculoasă a tranziției către o societate neo-capitalistă, în sensul celei creionate de mr. Porter.

 

Într-un fel, „prea ambițios” din întrebarea ta reflectă această poziție, pe care o văd generalizată la nivelul „României mute”: aceea de …Iancu Jianu, de justițiar/erou care implementează rapid și fără milă un sistem drept, cu consecințe imediate. Dacă întrebarea ta reflectă o astfel de abordare, un coach nu poate face nimic aici. Meseria mea este de a abilita liderii și sistemele umane de gestiune (sau management, sau guvernare, spune-le cum crezi ca e mai corect în acest caz), pentru a-și depăși nivelul actual de competență și a avea rezultate extraordinare. Extra-ordinare, ieșite din cotidianul care funcționează ca un nivel prezent de confort. Complet opus față de o imagine a „eroului strălucitor”, ceea ce fac la nivel practic este să creez o conspirație pozitivă, o co-inspirație în care fiecare entitate implicată își aduce contribuția în realizarea unui viitor mai bun. Iar conspirațiile se întâmplă în liniște, departe de centrele de atenție din prezent.

 

Concret, aș începe să lucrez cu decidenții din educație și din sistemul medical, dar și din partea de economie-finanțe. Nici măcar nu este nevoie de o prezență grandioasă, ca număr de persoane, ci mai degrabă de o deschidere în fața schimbării și de o conștiință a colaborării eficiente. Eficiente, adică bazate pe rezultate reale, măsurabile. Ca și coach, nu mă interesează deloc conținutul, subiectele abordate și problemele declarate cu care se confruntă clienții cu care lucrez. Misiunea mea este să observ și să ghidez procesul de aliniere a obiectivelor și eforturilor, de confruntare cu riscurile implicite și de dezvoltare a unei capacități de „stup” în grupurile de clienți: fiecare albină își performează rolul, depășindu-l de fiecare dată când este nevoie, pentru beneficiul întregului stup.

 

Ce pot accepta este un „contract” clar, în care să îmi găsesc ușor poziția: obiective clare, relații bine negociate/definite, pași bine comunicați către toți cei implicați și …discreția necesară confirmării prin rezultate. Ce nu pot accepta sunt relații sălbatice (fără noimă, doar cu mușchi), agende ascunse (obiective neîmpărtășite), șpăgi, trafic de influență și toate celelalte norme firești, prevăzute deja și-n legislatura noastră.

 

Ca întotdeauna, m-aș opri la limita de competență a coach-ului: nu pot lua decizii în numele clientului, nu pot nici măcare să evaluez obiectiv dacă o decizie este bună sau mai puțin bună. Dacă aș face asta, mi-aș „proteja” clientul de riscurile implicate în orice decizie, l-aș transpune într-un spațiu-cocon, în care nu îl atinge nimic din viața reală. Și asta crează dependență. Iar dependența duce la somnul rațiunii, ca să parafrazez un faimos citat.

 

2. Pe blog ai dat un citat din Michael Porter: ” Ceea ce este bun pentru societate este bun pentru afaceri.” Ce putem face azi la nivel social ? Ce ne-ar propune un program de coaching? Deschidere, gestionarea crizei valorilor sau a perspectivelor, altele.

M.S. Un program de coaching nu poate propune obiective concrete, cel puțin în accepțiunea etică clasică a coaching-ului. În schimb, cred că putem găsi împreună câteva direcții de dezvoltare socială, exprimate prin serii de decizii și acordări de permisiuni la nivelul întregii societăți. Dacă îți răspund din perspectiva cealaltă, aceea a omului social din România lui 2011, aș propune pentru început câteva lucruri de bun simț:

 

–        Re-garantarea drepturilor și obligațiilor sociale, ca o forma de evoluție administrativă, cu impact în viața fiecăruia dintre noi. Aș conlucra până în pânzele albe pentru eliminarea sau, de ce nu!?, eliminarea abuzurilor de orice fel.

–        Deschiderea legislativă și fiscală majoră în direcția încurajării afacerilor mici și mijlocii pe teritoriul României, mai ales în parteneriate cu firme și companii din același segment din UE.

–        Deblocarea tuturor proiectelor de tip PPP (parteneriat public-privat) în educația funcționarilor de stat și a oamenilor de afaceri, ca să creeze un front comun de dezvoltare.

–        Etc..

Coaching-ul are de cele mai multe ori rezultate transformative: nu mai regăsești aproape nimic din ceea ce te-a determinat să intri într-un program de acest fel, la final. Însă acest tip de evoluție se întâmplă prin eforturi susținute, printr-o concentrare și o determinare deja …ieșită din comun, din partea clienților. Valoarea adaugată, pot spune fără echivoc, este direct proporțională cu nivelul de efort și concentrare investit. Și mai e și vechea vorbă de pe meleagurile lui Washington: “No pain, no gain!”. Adică dacă nu părăsim nivelul actual de confort mental, emoțional, social, nu vom putea pune în mișcare o abordare autentic transformativă.

 

Însă cred că cel mai important punct pe agenda unui program național de coaching este re-învățarea colaborării. Sau eliminarea completă a individualismului, ca și “default setting” din mintea românului. Nu reușești nimic, singur. Și asta se vede, chiar în istoria recentă a țării: perioada cea mai înfloritoare – din mai toate punctele de vedere – am avut-o sub management german și cu influențe culturale franceze. Q.E.D., ca să zic așa!

 

3. Care ar fi cei mai importanți aliați ai unui coach pentru un asemenea  demers?

M.S.  Poeții, artiștii, intelectualii și studenții, la început! Nu, nu este decât jumatate de glumă, meseriile creative și efervescența celor foarte tineri ajută con-spirația către mai bine în moduri în care nici nu bănuim.

 

Poate că acum câțiva ani ți-aș fi răspuns că cei mai importanți parteneri într-un asemenea proiect ar fi administrația publică (central și locală) și asociațiile profesionale pe fiecare domeniu economic în parte. Ți-aș fi dat un răspuns vizionar și oarecum entuziast, lipsit de un realism necesar zilelor noastre. Acum, însă, am unul mult mai simplu: oricine este dispus să înceapă să renunțe la beneficii pe termen scurt și să înceapă să gândească strategic, pe o perioadă mai lungă de 3-4 ani.

 

De ce spun asta? Observ în cele mai mici gesturi sociale pe care le facem o foame, o dorință de profit imediat, de a vedea rezultatele aproape concomitant cu începerea acțiunii care duce la acele rezultate. Gândire magică sau adolescentism social întârziat, oricum ar fi caracterizată aceasta atitudine generală, mi se pare foarte distructivă pentru ansamblul evoluției României. În această cheie de observație, nu mă mai miră deloc de ce adăstăm într-o continua incertitudine a rezultatelor pe termen lung: nimic mai simplu decât să ni se promită ceva rezultate pe anul acesta și …gata, suntem convinși până peste cap de validitatea soluțiilor. Pentru viitor, mai vedem noi, ne descurcăm atunci. Noi să fim sănătoși!

 

Cred că avem nevoie să începem să ne cream viitorul, în pași măsurabili nu în imagini emoționale care se diluează a doua zi. Iar cine este motivat să facă eforturi în această direcție este binevenit in programul național de coaching!

 

4. În alte țări pregătirea leadershipului strategic (mă gândesc în sensul larg al decidenților din agenții, ministere, instituții publice) include promovarea deschiderii și a unei culturii a coachingului, care sunt tendințele de la noi? Ce exemple personale ne poți da

M.S. Coaching-ul presupune un spațiu al deschiderii, al inovației, al ideilor noi și al schimbărilor relative de direcție. Dacă “strategic” înseamnă să construim lideri după chipul și asemănarea celor actuali, cred că ratăm complet subiectul dezvoltării. În țările cu istorie a gândirii de leadership, coaching-ul este folosit la cele mai înalte nivele de decizie, atât public, cât și privat. Mai mult decât atât, coaching-ul este implicat în dezvoltarea de sisteme sociale complet noi, care să răspundă mai adaptat nevoilor omului modern. Dacă internetul 2.0 răspunde la nevoia de comunicare și de legătură semnificantă dintre oamenii de pe această planetă, coaching-ul răspunde la nevoia lor firească de evoluție și adaptare continua la o lume care se schimbă într-un ritm din ce în ce mai alert.

La noi, tendințele sunt …slabe către deloc. Într-o cultură organizațională a aparaturii de stat care valorizează procedura în fața inițiativei, relațiile personale în fața rezultatelor profesionale și complicarea sistemelor funcționale în fața simplificării și adaptării lor, nu văd cum ar putea fi implementată o inițiativă măcar asemănătoare în spirit cu coaching-ul.

 

Însă fiecare pădure uscată își are poienile ei verzi. Există oameni și grupuri de oameni care și-au dat seama că fără să fie antrenați în adaptarea continua a deciziilor și modului de comunicare, nu reușesc să supraviețuiască social, economic, politic. Iar dacă vom discuta de un model autentic românesc de leadership, mi-aș pune la dispoziție toate resursele cu cea mai mare disponibilitate.

 

 

 

Foto: Mediafax

Anunțuri