Fragmente

Moldova to organise a NATO week in Chisinau for the first time  

NDC Research Report: „Six Strategic Lessons learned from Libya: NATO’s Operation Unified Protector”, by Florence Gaub. 

Putin’s Presidential Return: Implications for Russian Foreign Policy and Missile Defense 

De la vorbe la fapte în NATO

Oficial subiectele apărare anti-rachetă și Smart Defense par să evolueze liniștitor ceea ce mă convinge că din nou Președintele a fost consiliat mai mult formal sau nu consideră necesar să aflăm și noi ceea ce alții ne vor transmite oricum prin presa internațională.
Pentru că i-am promis lui George Vișan că voi scrie câteva idei legate de articolul său  România și NATO în 2012: Smart Defence și apărare anti-balistică mă conformez mai jos.
Sistemul NATO de apărare anti-rachetă și problema declarării unei capacități interimare.
În conformitate cu punctul 37 din Declarația de la Lisabona știm că statele au ales ca punct de plecare pentru dezvoltarea acestui sistem un alt program existent în NATO, ALTBMD, care inițial era destinat doar protejării trupelor, nu și populației și teritoriului aliat.
To this end, we have decided that the scope of NATO’s current Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence (ALTBMD) programme’s command, control and communications capabilities will be expanded beyond the protection of NATO deployed forces to also protect NATO European populations, territory and forces. In this context, the United States European Phased Adaptive Approach is welcomed as a valuable national contribution to the NATO missile defence architecture, as are other possible voluntary contributions by Allies. We have tasked the Council to develop missile defence consultation, command and control arrangements by the time of the March 2011 meeting of our Defence Ministers. We have also tasked the Council to draft an action plan addressing steps to implement the missile defence capability by the time of the June 2011 Defence Ministers’ meeting.
sursă: Declarația de la Lisabona
Dar lucrurile nu sunt merg mereu ca unse,  obiectivul nu este ușor de atins, dovadă este faptul că aliații  au păstrat titlul vechi al ALTBMD cu the NATO Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence Interim Capability, pentru că oricum era aprobat anterior. Mai precis, în iunie 2011, miniștrii apărării au aprobat extinderea prevăzută în Declarația de la Lisabona, decizie care înseamnă dezvoltarea aranjamentelor de consultare, comandă și control. Ce înseamnă acest lucru ? Statele active, care puneau în teste senzori și interceptori din vechiul ALTBMD, adică în special SUA, Germania, Franța, Italia, Olanda, Turcia (poate am scapat vreo țară) vor coordona această extindere.
Mai jos aveți primul exercițiu din septembrie 2011 care prezintă comprimat o simulare a vechiului ALTBMD acum extins conform deciziei din iunie 2011. Vă sugerez să citiți și explicațiile scrise pe youtube imediat sub clipul video.
Unde este Deveselu în această fază ? Evident în proiectul american nu în capacitatea interimară NATO. Dacă România ar fi avut senzori sau interceptori naționali i-ar fi putut testa și declara pentru faza interimară și ar fi avut un cuvânt de spus în arhitectura finală. Faza interimară este importantă din punct de vedere politic pentru că vom vedea în ce fel și dacă aliații vor extinde rapid capacitatea NATO sau o vor tergiversa.
Care este dificultatea majoră a fazei interimare ? Țările participante ar putea condiționa în diferite feluri folosirea, activarea și planificarea militară a capacităților pentru un sistem operaționalizat, adică revenim la vechea problemă a limitărilor naționale. Vom vedea la Chicago, dar prevăd  o decizie greu moșită.
Smart Defense
Am comentat și la George Vișan pe blog. Cred că suntem departe de un concept NATO Smart Defense. Simptomatic pentru această etapă de căutări fără busolă este discursul responsabilului politic din NATO pentru smart defense, NATO Deputy Secretary General Ambassador Claudio Bisogniero, intervenție susținută la Tallinn, Estonia, Speech on NATO’s Smart Defence Initiative.
Am citit destule asemenea intervenții dar mai rar am găsit așa de multe ambiguități. Un discurs fără măcar o simplă referire la problemele programelor din NATO, fără măcar o amintire a problemei Forței de reacție rapidă NATO, fără o perspectivă asupra modului de planificare în Alianță și observațiile mele pot continua. Cei care urmăresc constant evoluțiile din Alianță, probabil că vor accepta și observația mea că toate sfaturile și direcțiile sugerate de Sec. Gen. NATO Anders Fogh Rasmussen  sunt vechi de 10 ani, vezi Prague Capabilities Commitment (PCC).
Nu reiese de unde începem și ce ar trebui să facă fiecare țară. Formal probabil se vor mai revizui niște documente în Alianță, cel mai probabil o directivă politică.
Practic, lucrurile sună cam așa,  ar trebui să facem economii la diverse capitole, dar să le investim și să nu tăiem din bugetul apărării. De fapt, pe plan intern, marea majoritate a aliaților, nu mai au de unde să facă economii fără să reducă personalul, nu mai pot investi în modernizare și vor tăia și mai mult din bugetele apărării.
Îndiferent de conjunctura economică există două categorii de aliați în ceea ce privește Smart Defense.
1. Prima categorie, țările puternice din punct de vedere militar care coopereaază oricum în afară cadrului aliat pentru că industriile lor de apărare sunt de fapt integrate sau interacționează de mult timp. Sunt țări care, chiar dacă depun efort financiar, pot oferi prin înțelegeri bilaterale sau multilaterale un spectru mare de capabilități și deci au o ofertă mai bogată pentru Alianță. Sunt țări cu mari producători de armament, sisteme, etc și care influențează major decizia politică.
2. Țările mai mici din Alianță care sunt încă în plină reformă, nou venite în Alianță sau mai puțin relevante din punct de vedere militar. Mai precis, țări cu oferte de nișă sau capacități critice prea puține pentru Alianță.
Cum poate coopera țara A care ar putea oferi să zicem 20-30 de elemente de nișă cu o țară B care are doar 2-3 nișe ? Răspunsul ar fi că țara A ar putea coopera teoretic mai puțin decât în cazul în care și B ar avea un număr egal de posibilități.
Poziția dominantă a țării A cu 20-30 de elemente determină ca țara A să devină ”o țară locomotivă” ”lead nation” pentru mai multe țări B din Alianță fapt care ar  putea duce, în anumite condiții, la grupuri ne-oficiale în NATO.
Mai avem și cazuri de grupuri formate numai din țări B, cum ar fi cooperarea nordică dar care are un parcurs militar modest
Dacă ne uităm la cazul Libiei, vedem că această cooperare militară pentru misiune a fost inițiată și proiectată în afara cadrului aliat, totul find rezultatul negocierii unui grup ad-hoc de țări aliate. Iar probleme cu asigurarea capacităților critice au fost destule. Nu învățam nimic din asta ?
O altă întrebare, de natură politică. Au fost enumerate 168 de proiecte în NATO și care se crede că vor deveni toate importante pentru Smart Defense. Toate acestea au început să funcționeze în NATO după ani de negocieri și numai după ce au fost aprobate de către toți aliații. Ce principiu de aprobare  rapidă vom folosi de acum încolo nu ne spune nimeni. Vrem capacități critice pentru o misiune în mai puțin de 6 luni. Ce facem?  De exemplu pentru ca C-17 doar ca să fie măcar menționat în documentele NATO au trecut mai bine de 6-7 ani ! mulțumită altor aliați care s-au opus pentru că preferau Airbus.
Se cere să cooperăm între noi și să o facem ținând cont de ce vrem să facem în NATO. Să nu fim naivi, nivelul de încredere nu este atât de ridicat încât să reușim performanța asta și nu există nici destulă voință politică. Vezi p. 7 din  NATO’s Chicago Summit: A Thorny Agenda Karl-Heinz KAMP, Research Paper n 70 – November 2011.
Tot ce se spune oficial acum în România despre Smart Defense sunt preluări modeste, din care reies lipsa de analiză, formalism și neimplicare. Și, din păcate, din lipsă de consiliere pe tema NATO sau dezinteres pentru a asculta sfaturile unora, nici măcar președintele Traian Băsescu nu pare să expună o poziție oficială care să anticipeze capcanele unui concept care nu a fost bine analizat în Alianță.

Să vorbim discuții

Astăzi are loc la Washington o conferință Atlantic Council pe tema sistemului american anti-rachetă, faza a 2-a. Transatlantic Missile Defense: Phase II and the Lead Up to the NATO Chicago Summit. Dacă vă uitați pe program, la numele vorbitorilor, veți remarca ușor lipsa unui vorbitor care să prezinte subiectul din perspectiva României.

Mai direct spus, nu există în Washington un expert român care să fie invitat să vorbească, în schimb, la sesiunea dedicată  European Views on Transatlantic Missile Defense, moderator este un bulgar.

Ne putem întreba, totuși, de ce ar fi fost important să fie și un vorbitor care să prezinte cazul României ? Chiar trebuie să nu ratăm asemenea conferințe? sau toate conferințele dedicate scutului?

Este simplu de răspuns. Dacă o conferință pe această temă dezbate faza a 2 -a a procesuluiv global sau conectarea cu sistemul NATO, atunci acordul dintre România și SUA este cea mai importantă decizie politică și militară, pentru că prin această decizie a fost localizată poziția sistemului terestru de interceptare cu toate consecințele politice și militare care decurg din aceasta.

În al doilea rând sunt atât de puține dezbateri în România pe această temă încât ar fi decent și rezonabil ca măcar la acele conferințe internaționale de referință să fim prezenți.

Dacă are vreo importanță, ar fi cam a doua bilă neagră pe acest subiect pe care o acord, nu contează cui.

Astăzi, de la 21.00, voi fi la emisiunea Euroatlantica, Radio România Actualităţi

Temele cred că le anticipaţi uşor, vom vorbi, în contextul recentei reuniuni parlamentare NATO, despre sistemul american anti-balistic şi legăturile cu România, Afganistan şi Libia. Ştiu că vă plictisesc cu un anunţ care se repetă dar, presupun că am câţiva cititori interesaţi de domeniul securităţii internaţionale de la care aştept şi reacţii aici pe blog.

Aşa că mă puteţi asculta live aici în această seară de la ora 21.00 la emisiunea Euroatlantica .