Clasa conducătoare

The New Ruling Class By Helen Andrews

Last fall, Toby Young did something ironic. Toby is the son of Michael Young, the British sociologist and Labour life peer whose 1958 satire The Rise of the Meritocracy has been credited with coining the term. Toby has become an education reformer in his own right, as founder of the West London Free School, after a celebrated career as a journalist and memoirist (How to Lose Friends and Alienate People). In September, he published an 8,000-word reconsideration of his father’s signature concept in an Australian monthly. The old man was right that meritocracy would gradually create a stratified and immobile society, he wrote, but wrong that abolishing selective education was the cure. “Unlike my father, I’m not an egalitarian,” Young wrote. If meritocracy creates a new caste system, “the answer is more meritocracy.” To restore equality of opportunity, he suggested subsidies for intelligence-maximizing embryo selection for poor parents “with below-average IQs.”1 The irony lay in the implication that Young, because of who his father was, has special insight into the ideology that holds that it shouldn’t matter who your father is.

Axa București-Taipei-Făurei

Pe tema Parteneriatului România-China am mai scris aici Parteneriatul strategic România – China, acum aflăm că a mai fost pusă o piatră la temelia Marelui Parteneriat, au avut grijă 4 parlamentari, 2 de la PSD, unul independent si unul de la PDL. Această delegație a plecat în Taiwan, nu e mare lucru, dar am avut rapid și o reacție de la președintele Camerei Deputatilor, domnul Zgonea care a luat legătura cu Ambasda Republicii Populare Chineze și dăi și luptă.

Nu este o mare problemă că parlamentarii români, precum Remus Cernea, se mișcă haotic prin diplomația parlamentară, el este independent, poate să primescă niște excursii gratis de la lobiul taiwanez, dar ca șef la Camera Deputaților să faci și paradă că de fapt PSD  se delimitează de delegația propriilor membri este prea de tot.

Delegația a plecat cu știința lui Zgonea, el este reponsabil de diplomația parlamentară, de calendarul politic al întălnirilor membrilor PSD și de evitarea incălcării sau neglijării unor priorități ale guvernului.

În rest, Parlamentul Nulităților construiește sârguincios Parteneriatul Strategic de 1000 de ani dintre România și China.

 

Justiția, în grafic

Rămâne cu am stabilit în ianuarie 2013, cu precizarea că vom avea și mai multe probleme, în cascadă.

Blocajul din justiție

Cât de inutil, toxic și periculos este acordul secret dintre USL și Băsescu se vede din blocajul pe cale de a se instaura în justiție. După o criză constituțională, urmează o criză în justiție, va fi un război de uzură, în care Guvernul și Președinția au început să sape tranșee încă din noiembrie.

Conflictul de la centru, din CSM, din Procuratură și DNA se va răspândi în teritoriu, de fapt cererile de demisii formulate de diferite instanțe județene și locale ne arată că acolo nu a ajuns mult apreciata reformă din justiție pe care o raportăm la Bruxelles.

După șarjele agresive dinspre structurile locale de justiție aservite politic spre CSM și ripostele procurorilor din județe, vor urma șarjele locale între judecători și procurori, meciul va continua pe plan local iar blocajul se va generaliza.

Nu trebuie să excludem apariția unui colaps instituțional în justiție indus de ambele părți, caz în care multe cauze, dosare, acțiuni în desfășurare vor rămâne de izbeliște.

Conflictul deschis generalizat, comandat politic, pe cale de a se instaura va paraliza noul Parlament. Nu că acest Parlament al nulităților ar fi fost până acum prea activ, a fost vacanță, dar embargoul din justiție va fi picătura care va umple paharele.

Vom asista la o premieră în Europa, un conflict deschis între procurori și judecători, un fel de conflict între Titani girați politic, în care cetățeanul de rând nu va înțelege mai nimic și nu va ști cine are dreptate.

Soluția la acest blocaj în justiție va fi greu de găsit și cu siguranță va implica Bruxellesul.

Chiar dacă vom avea o soluție, chiar și impusă din exterior, o întrebare rămâne, cine va aplica soluția ? Mai există autoritate în România care să își impună voința în justiție ?

 

Duios studentul trecea…în politică

Marius Matache a scris un post interesant despre organizațiile studențești și politică, lideri și evoluția lor, Organizatii studentesti – pentru studenti au ba?
Organizatiile studentesti au aparut in Romania de dupa 1990 (sper sa nu gresesc) odata cu Liga Studentilor, infiintata pe 23 decembrie 1989. Evident, exista, inainte de 1989, si Uniunea Studentilor Comunisti din Romania, dar asa existau si sindicate, si legislativ (Marea Adunare Nationala), asa ca ma gandesc sa vorbim totusi de institutii (relativ, ca totul e relativ, nu?) libere. Iar scopul unor astfel de organizatii este, ma gandesc eu, reprezentarea intereselor studentilor. Majoritatea celor care au ocupat pozitii inalte in organizatiile studentesti au ajuns sa fie implicati politic. De altfel, Capital publica un articol pe aceasta tema in 2003, intitulat Miscarile studentesti, pepiniera pentru partide. Marian Munteanu a candidat la presedintie din partea Aliantei Nationale PUNR-PNR in 2000. Liga Studentilor a fost o prezenta activa in viata politica a Romaniei, “conducand ostilitatile” din Piata Universitatii din 1990.
Am comentat și eu dar, mai târziu, am realizat că de fapt ne scapă esențialul. Politica a fost în Universitate (vorbesc generic) înainte ca să existe organizațiile studențești post-decembriste. Este în logica instituțională românească dar și europeană, să existe o mediere politică între interesele studenților și interesele instituționale.
Este foarte greu să găsim măcar un singur exemplu de instituție de educație depolitizată în România.
De la Ecaterina Andronescu până la Ștefan Vlaston, de la Petre Roman (zvonurile din 1990 erau că premierul Roman a semnat repartizarea campusului universitar Leul, fosta școală de partid Ștefan ”Burghiu”, un complex pentru științe sociale, care a ajuns la Politehnică ?!?!) până la Aurelian Bondrea, sunt doar câteva exemple că educația a fost o chestiune eminamente politică.
Nu ar fi nimic rău că în Universitate sunt oameni angajați politic, inclusiv studenți, partea delicată vine când activitatea politică devine instrument/pârghie pentru politicile educaționale, când se tranzacționează decizii de natură profesională după interese politice, când, din rațiuni politice, instrumentezi la grămadă, studenți, profesori, toți otova.
Cred că soluția nu ar fi o depolitizare de fațadă, bine trâmbițată, ci o despărțire a apelor și coexistență. Sunt organizații mari studențești cu facțiuni politice în interior, sunt organizații studențești cu denumiri de paravan ale partidelor politice, avem fundații studențești sau care implică, în principal, studenți finanțate de partide, avem proiecte și programe studențești cu politici selective pe criterii politice, avem grupuri și rețele informale de studenți în jurul unor profesor arondați politic și tot așa.
Fără această diversitate nu putem spune că avem democrație, dar fără excesul de politizarea ar fi și mai bine. Altfel studentul deschis spre oportunități nu opune rezistență.
Morala
Studentul este o miză politică, el trebuie atras, educat, mobilizat, orientat de marketingul politic și livrat, bine împachetat în inocența sa ingenuă de splendidă naivitate atent studiată, partidelor politice.