Duios studentul trecea…în politică

Marius Matache a scris un post interesant despre organizațiile studențești și politică, lideri și evoluția lor, Organizatii studentesti – pentru studenti au ba?
Organizatiile studentesti au aparut in Romania de dupa 1990 (sper sa nu gresesc) odata cu Liga Studentilor, infiintata pe 23 decembrie 1989. Evident, exista, inainte de 1989, si Uniunea Studentilor Comunisti din Romania, dar asa existau si sindicate, si legislativ (Marea Adunare Nationala), asa ca ma gandesc sa vorbim totusi de institutii (relativ, ca totul e relativ, nu?) libere. Iar scopul unor astfel de organizatii este, ma gandesc eu, reprezentarea intereselor studentilor. Majoritatea celor care au ocupat pozitii inalte in organizatiile studentesti au ajuns sa fie implicati politic. De altfel, Capital publica un articol pe aceasta tema in 2003, intitulat Miscarile studentesti, pepiniera pentru partide. Marian Munteanu a candidat la presedintie din partea Aliantei Nationale PUNR-PNR in 2000. Liga Studentilor a fost o prezenta activa in viata politica a Romaniei, “conducand ostilitatile” din Piata Universitatii din 1990.
Am comentat și eu dar, mai târziu, am realizat că de fapt ne scapă esențialul. Politica a fost în Universitate (vorbesc generic) înainte ca să existe organizațiile studențești post-decembriste. Este în logica instituțională românească dar și europeană, să existe o mediere politică între interesele studenților și interesele instituționale.
Este foarte greu să găsim măcar un singur exemplu de instituție de educație depolitizată în România.
De la Ecaterina Andronescu până la Ștefan Vlaston, de la Petre Roman (zvonurile din 1990 erau că premierul Roman a semnat repartizarea campusului universitar Leul, fosta școală de partid Ștefan ”Burghiu”, un complex pentru științe sociale, care a ajuns la Politehnică ?!?!) până la Aurelian Bondrea, sunt doar câteva exemple că educația a fost o chestiune eminamente politică.
Nu ar fi nimic rău că în Universitate sunt oameni angajați politic, inclusiv studenți, partea delicată vine când activitatea politică devine instrument/pârghie pentru politicile educaționale, când se tranzacționează decizii de natură profesională după interese politice, când, din rațiuni politice, instrumentezi la grămadă, studenți, profesori, toți otova.
Cred că soluția nu ar fi o depolitizare de fațadă, bine trâmbițată, ci o despărțire a apelor și coexistență. Sunt organizații mari studențești cu facțiuni politice în interior, sunt organizații studențești cu denumiri de paravan ale partidelor politice, avem fundații studențești sau care implică, în principal, studenți finanțate de partide, avem proiecte și programe studențești cu politici selective pe criterii politice, avem grupuri și rețele informale de studenți în jurul unor profesor arondați politic și tot așa.
Fără această diversitate nu putem spune că avem democrație, dar fără excesul de politizarea ar fi și mai bine. Altfel studentul deschis spre oportunități nu opune rezistență.
Morala
Studentul este o miză politică, el trebuie atras, educat, mobilizat, orientat de marketingul politic și livrat, bine împachetat în inocența sa ingenuă de splendidă naivitate atent studiată, partidelor politice.

 

Cum putem moderniza Universitatea?

Viitoarea lege a educației are 127 de pagini, iar comentariile pe marginea inițiativei probabil că se întind pe multe alte  sute sau chiar mii. Dar ce folos? Întrebările persistă iar primul angajament al opoziției este de a reface legea, atunci când vor veni la putere. Să nu ne gândim că vor aduce doar ceva amendamente. Slabe speranțe să scăpăm ușor, sigur va fi un alt proiect de document cu multe pagini. Mai adaug și eu o observație, evident, tardivă pentru actualul stadiu al documentului și poate puțin relevantă în contextul atâtor interventii atent elaborate. Încercând să înțeleg mai bine cum putem moderniza o instituție de învățământ univesitar am recitit cartea lui Raymond Boudon – Efecte perverse și ordine socială (versiunea în limba română din 1998 de la editura Eurosong & Book), volumul având un rol crucial în dezvoltarea sociologiei educației și în fomarea multor studenți din sfera știintelor sociale. Pe scurt, sociologul francez a studiat modul în care combinarea și compunerea acțiunilor individuale având o bază pozitivă ar putea duce la efecte nedorite, numite și efecte perverse. Volumul rămâne actual iar, pentru cazul nostru, capitolul dedicat instituțiilor școlare mi-a oferit prilejul să abordez altfel o prevedere din legea noastră.

Am în vedere ceea ce Boudon numea eșecul reglării fluxurilor, adică a numărului de studenți care intră în sistemul universitar. Pe scurt, o universitate trebuie să funcționeze după premisa instituțională care asigură un proces prin care structura cantitativă și calitativă a numărului de studenți va fi rezultatul unor decizii luate în cadrul universității.  Dacă aceste fluxuri (autorul francez mai distinge între asigurarea fluxului si selecție, dar nu insist, cu toate că are o relevanță pentru etosul universitar de la noi) sunt controlate din exterior vom avea efecte negative de tipul: scăderea nivelului de investiții școlare, scăderea șanselor socio-profesionale, devalorizarea diplomelor. Dacă revenim la legea noastră, unde se afirmă principiul autonomiei universitare, vom găsi expresia maximă de transpunere a acestui principiu sub forma Cartei universitare în articolul 120:

” (1) Carta universitara prezinta optiunile majore ale comunitatii universitare si se aplica în tot spatiul universitar.”

Interesant este că definiția ideii de comunitate universitară include la articolul 119:

” […]studenti, personal didactic de predare si cercetare, personal didactic auxiliar si personal nedidactic care are contract de munca cu universitatea”.

Dacă însă dorim să vedem cum vor fi reflectate în Carta universitară problemele studenților și în special problema intrărilor în sistem, vom avea o supriză. Ghinion de neșansă! Din cele 13 paragrafe care descriu Carta, nici măcar unul nu se referă explicit la studenți.

Foto credit.